Politica la nivel scund
Au trecut 36 de ani de când am deschis ochii la ce se întâmplă în jur. Băiat cuminte și frumușel, de abia șane ani, trezit în fiecare dimineață cu noaptea în cap, să prind autobuzul care o ducea pe mama la schimbul întâi la fabrica de porțelan Iris, iar pe mine la la grădinița de vis-a-vis. Poate că din acea perioadă mi se trage cu trezitul pe întuneric, mai ales că era întuneric mai tot timpul.
Autobuzul era acel model antic, cu uși de access care se rabatau în patru. Numărul 777 sub sigla IJTL, cu un panou pe care scria ”Cursă Specială” în litere cândva roșii. Plin până la refuz, indiferent de anotimp, mama a călătorit numai pe scară, fiind ultimul cartier din care se colecta forța muncitoarească. Însă eu aveam locul meu în dreapta șoferului, probabil că îi eram simpatic, căci mai erau și alți copii , dar nu beneficiau de asemenea privilegile omului alb, și la dus și la întors. Mă fascinau butoanele care se aprindeau în verde când ușile erau deschise și mișcările pe care le făcea șoferul, trăgând larg și cumva chinuit de volan, abia după ce eram deja în mijlocul intersecției. Pe geam mă uitam prea puțin, nu era mai nimic de văzut, mai ales la dus, în întunericul dinaintea orei 6 am, puteai să numeri lejer numărul de becuri funcționale ale iluminatului public din acea vreme.
Să fi fost 20 sau 21 Decembrie 1989, când privilegiul de a sta pe scaunul rabatant de lângă ușa șoferului mi-a fost revocat ca printr-o ordonanță de urgență la întoarcerea spre casă. Cu niște gesturi agitate, mama a fost îndrumată scurt să mă țină printre oameni, nu la geam.
Dar autobuzul nu era atât de aglomerat ca de obicei și tot m-am strecurat până la geamul din spatele șoferului și atunci am văzut pentru prima data un tanc. În mijlocul intersecției dintre Calea Oașului și strada Fabricii, flancat de militari cu puștile îndreptate în toate cele 3 zări ale intersecției. Mama m-a tras în spate, și într-o agitație total ne-specifică cursei muncitorești am auzit o femeie plângând și boscorodind sacadat în maghiară, în timp ce autobuzul se chinuia să facă stânga-n prejur, lasând să patrundă raze de lumină prin burduful ciuruit, întins până la refuz de manevrele repetate de a întoarce magaoaia înapoi spre fabrică. A luat-o apoi prin spatele fabricii pe la poarta 2, pe drumul desfundat pe unde mă mai lua tata cu bicicleta, peste un podeț care și în ziua de azi abia trece o mașină, pe lângă vagonetele umplute cu caolin staționate pe calea ferată îngustă de tip minier. Ne-au dat pe toți jos la Clujana ca să o luăm la picior pe străzile necirculate printre case, ca să ajungem la blocuri.
Au urmat câteva zile de stat în casă și uitat la televizor, în care se perindau nu doar ceilalți copii de pe scară (la noi la etajul 4 din 4 , tata improvizase dintr-un butoi metalic, o sobă cu rumeguș luat de la fabrica de pensule, și copii veneau la noi la joacă, ca să nu stea cu geaca, căciulă și mănuși prin casă, cum stătusem și noi în iernile trecute), dar și mamele lor, care nu se mai dezlipeau din fața televizorului albnegru, marca Snagov 234, în timp ce tații mai plecau, mai reveneau după câteva ore. Țin minte că totul s-a încheiat după împușcarea tovarășului cu un chef adhoc în uscătoria scării, cu pâine unsă cu unt sau margarină, și felii subțiri de salam de vară uscat pe balcon, procurat pe sub mână de la soțul doamniei frizer de la Higiena, contra bibelourilor scoase întotdeauna pe Poarta 2, cu bicicleta.
În caz că ajung politician, mărturisesc de pe acum că cea mai revoluționară acțiune pe care am întreprins-o la acea vreme a fost să rup toate pozele cu tovarășul din cărțile și ”almanahele” vremii și să-i desenez mustață și barbă peste celebrele portrete într-o ureche sau două. Așa, că să nu primesc din greșeală vreun certificat de revoluționar.
Iar acum stau tolănit pe canapea, lângă doi răsfățați ai sorții, care se uită în reluare la Singur acasă și nu mă lasă pe mine să mă uit cum se ceartă unii pe justiția care și acum 36 de ani era conform legii.