Făcutul de copii e o treabă foarte personală. Deși conjunctura socială a avut și are partea ei de influență, decizia de a face copii cred că este una foarte greu de influențat din exterior. Nu-i faci pentru mă-ta sau pentru soacră-ta, nu-i faci ca să te agăți de-o alocație și cu siguranță nu-i faci că mori de grija faptului că peste treizeci de ani n-o să mai fie destui tineri care să-ți plătească ție pensia. Însă asta nu înseamnă că societatea, în diferitele ei forme, să nu-și dorească, interesat sau nu, ca tu să faci copii. Biserica mai de mult, iar mai apoi statul moderm au căutat mereu să influențeze contextul social care definește ”normalul” sau ”idealul” în ceea ce privește unele caracteristici demografice cum ar fi vârsta medie la prima naștere, numărul de copii și alte asemenea. Având ulterior instrumentul educațional sau represiv la îndemână, aceste entități puteau controla pe termen lung formarea resursei umane pentru interesele urmărite. Condiția de bază este ca această resursă umană să existe.
Influențarea contextului social, s-a manifestat și direct, prin obligații și interdicții, ( vezi decrețeii din România, One child policy în China, etc), dar și mai discret, prin politici care susțin natalitatea, prin alocări bugetare pentru beneficii, indemnizații, programe de maternitate, dar și programe de reproducere umană asistată. Deși aș putea să filozofez în continuare despre cum constrângerea socială a făcut ca populația per ansamblu să aibă mai puțini copii și la o vârstă mult mai înaintată față de generațiile bunicilor sau a părinților noștri, mă voi opri asupra programelor de Fertilizare In Vitro (FIV), având pretenția că am ajuns să înțeleg din mersul lucrurilor în domeniul ăsta. Și tot a fost anunțată începerea unui astfel de program în România, cu mențiunea că, evident, normele de aplicare urmează a fi…. ce surpriză.
Este necesar un astfel de program? Mulți zic ”Normal că trebuie, suntem ultima țară din Europa care nu finanțează treaba FIV-ul”. Oricât de argumentativ ar suna treaba asta pentru unii, eu aș prefera mai degrabă, ca măcar în câteva domenii unde avem potențial, să avem treburile mult mai deștept făcute decât restul Europei. Mai ales că avem ce învâța din experiența lor mai vastă.
Eu cred că un astfel de program este necesar. Pentru că sunt mulți oameni care nu pot pot să aibă copii decât apelând la Fertilizare In Vitro. Pe lângă aceștia sunt cei ale căror șanse de reproducere naturală sunt, sau ajung să fie, mai mici decât șansele prin FIV. Populațiile cu astfel de probleme s-au mărit o dată cu populația globală, cu schimbările din ce în ce mai drastice ale modului de viață, pentru care organismul uman ar avea nevoie probabil, de mai multe generații pentru o adaptare naturală. Și asta face ca aceste populații să se mărească în continuare. Așa că eu cred că statul trebuie să aibe tot interesul ca acești oameni să aibă șansa să facă copii, dacă asta își doresc, până la urmă copiii sunt cea mai bună investiție în viitor. Și să învețe din timp (dacă nu e prea târiu deja) la ce să se aștepte în viitor.
”E scump!” ar zice unii. Chiar dacă acum e răspândit la nivel global, da, FIV-ul tot scump rămâne. Implică forță de muncă specializată, tehnologie, cercetare și crearea unei culturi etice cu un echilibru delicat. La momentul actual FIV-ul se scumpește peste tot în lume datorită insuficienței și scumpirii materiilor prime pentru consumabile (plastice ”medical grade”, metale dintre cele mai pretențioase, etc). Furnizorii nu mai au stocuri, comenzile vin cu întărzieri. Una peste alta, nicăieri în lume un ciclu standard de stimulare ovariană cu Fertilizare In Vitro nu ajunge la mai puțin de 4-5000 de euro, asta considerând un nivel acceptabil de calitate. O astfel de sumă nu e la îndemâna multora, mai ales a tinerilor, mai ales în estul Europei. Câte cupluri în care niciunul dintre ei n-a fost făcut euro-parlamentar făcut de tăticu, au cinci mii de coconeți puși deoparte pâna la 30-35 de ani? Sunt mult mai mari șansele ca cupluri între 35 și 40 de ani să aibă banii ăștia economisiți, că vorba aia sunt mai avansați profesional, au experiență dobândită în activitățile lor. Dar de acum încep să apară probleme de fertilitate datorate vârstei. Asta înseamnă că obținerea unei sarcini și nașterea depinde de efectuarea mai multor cicluri de FIV. Peste 40 de ani problemele se agravează și mai mult, șansele de a obține un embrion viabil genetic scad drastic, doar unul din cinci este în medie ok din punct de vedere genetic, iar pentru obținerea a 5 embrioni sunt necesare 4-5 cicluri de FIV. Asta înseamnă o gălăgie de bani cheltuiți de o populație în general educată, cu un profil social de cel puțin ”clasă de mijloc” care ar putea să contribuie cu mai mult succes la o generație viitoare mai educată, mai puțin analfabetă funcțional, mai cu egalitate de șanse în comparație cu alte societăți.
Eu personal, bănuiesc acest program de bune intenții, având în vedere că ”proiecte pilot” au fost deja desfășurate la nivel local în trecut. Dar contează foarte mult felul în care va fi pus în aplicare, pentru că și bunele intenții, pot fi o sabie cu două tăișuri. Trebuie să nu uităm că programul este unul de stat, iar statul trebuie să definească foarte clar ce vrea de la un astfel de program.
Nu sunt puține cazurile în care astfel de programe au fost un mare chix. Prin anii 2000, câteva state Canadiene au finanțat un program foarte ”politically correct” prin care practic plăteau ”încercarea”, fără constrângeri corelate cu realități biologice, limită de vârstă, markeri hormonali, sau de condiționarea finanțării în funcție atingerea unui anumit stadiu ( inseminare, fertilizare, transfer de embrioni) de pe parcursul procesului de reproducere asistată. Bugetul inițial de două milioane s-a asfixiat sub greutatea deconturilor de peste 20. Bunele intenții ale statelor Canadiene s-au transformat într-o conductă de bani pentru clinici care au apărut peste noapte și care au dispărut imediat ce programul a fost suspendat. Nu de foarte mare ajutor pentru pacienți.
Un model răspândit în Europa este cel în care finanțarea se face la momentul transferului de embrioni. Statul achită clinicilor procedurile efectuate doar dacă un embrion este transferat. O astfel de abordare ridică cel puțin două probleme: prima este cine plătește pentru cele aproximativ 30% din ciclurile FIV care se finalizează fără obținerea unui embrion. De cele mai multe ori pacientul trebuie să plătească faptul că tratamentul nu a reușit, ceea ce să recunoaștem, nu-i pe placul nimănui. A doua problemă este presiunea mare pusă pe laboratorul de FIV de a face cumva ca transferul să se întâmple, iar asta se poate întâmpa ori prin implementarea transferului în ziua a 3-a (statistic cu șanse mai reduse decât cel de ziua a 5-a), sau prin forțarea transferului unor embrioni care nu au potențial de sarcină. Din păcate am o grămadă de poze de la cunoscuți, cu embrioni pe care alții îi numesc blastociști, dar care în realitate erau de mult opriți în evoluție. Poate ar trebui să fac un album cu ele.
Finanțarea eficientă a unui astfel de program devine foarte dependentă de cizelarea clinicilor prin norme de acreditare și control la cele mai înalte standarde. Ori știm foarte bine ce înseamnă o treabă de genul ăsta pe meleagurile mioritice.
O altă variantă (Belgiană și nu numai), care scapă pacientul de problemele mai sus amintite, este plata la inseminare. Un număr mult mai mic de pacienți sunt afectați de faptul că nu se ajunge la fertilizare comparativ cu cei care nu ajung la transferul de embrioni. Totodată, laboratorul are libertatea de a lua cea mai bună decizie în privința transferului de embrioni, fără sula managementului în coaste.
Sunt și alte variante de susținere a pacienților care au nevoie / ar beneficia de FIV. La mine aici la irlandezi, statul decontează medicamentele pe de o parte, pe de altă parte 20% din cheltuielile medicale pot fi deduse din baza de impozitare. Mie personal îmi place sistemul acesta pentru că forțează clinicile să se bată petru rezultate, ele fiind cele care aduc cei mai mulți pacienți în recepție. Pacienții ajung la final să plătească o mai mare parte din tratament, comparativ cu celelate modele, dar au siguranța că deciziile sunt luate în interesul lor.
Ar mai putea fi amintit și sistemul care finanțează prin asigurări medicale private, dar poate asta e una din cauzele pentru care un FIV în State sare de 20.000 $. Cred că-i mai bine să nu-i băgăm în joc și pe vânătorii ăștia de iluzii.
Revin la ideea anterioară, statul trebuie să știe ce vrea de la un astfel de program. Dacă vrea ca un astfel de program să fie doar începutul unei strategii pe termen lung, normele de aplicare ar trebui genereze un context în care sunt luate în calcul și nevoia de a extinde programul pentru cât mai mulți beneficiari, și finanțare suficientă orientată către pacient, dar și o strategie prin care clinicile să nu se mulțumească doar cu o formă mai sigură și mai directă de finanțare, să crească calitatea și competitivitatea pentru rezultate, iar aici e mult loc de mai bine. Dacă scopul este doar unul electoral, am mai văzut filmul ăsta, vine peste câțiva ani un alt diminutivat care taie programul. Și gata.