Am plecat ca să mă întorc. Dar nu mă grăbesc.

Toamnă târzie undeva în 2006 sau 2007. Eram sus pe deal la ferma de găini ouătoare a domnului Profesor. Lucram tot a doua noapte de la 6 seara la 6 dimineața, aveam grijă de incubație. Domnul Profesor era genul de om care după ce termina munca, se apuca de treabă. Organizat, strict, dar nu neapărat sever, cu o capacitate fenomenală de a-și da seama după o scurtă discuție, dacă interlocutorul are ceva de spus sau este doar încă o javră ordinară. Mai erau doar câteva zile până la alegerile pentru Decănie, iar el a fost cu greu convins să candideze de către cei care își puseseră mintea și energia să ridice o universitate de agronomie din latența specifică post-comunismului. Și au și reușit încea mai mare măsură.

• Domn’ Profesor n-am nicio îndoială,  o să ieșiți Decan. Rectoratul vă susține, studenții vă susțin, chiar dacă nu au drept de vot, conjunctura e numai bună să facem pași înainte.
• Măi Iulian, dacă aș candida împotriva lui Gelu , portarul de la intrarea în Universitate, tot aș pierde.
• Haideți domn’ Profesor, aveți 16 voturi numai din catedra dumenavostră, mai strîngeți 5 din celelalte două catedre.
• Toți ăștia care votează, știu că dacă ies eu Decan, de a doua zi îi pun la muncă. O să vezi că nici 12 voturi nu obțin.

Și a obținut fix 11 voturi, după care și-a văzut în continuare de treabă și de muncă. Iar mie mi s-a încrestat discuția asta până în cele mai obscure părți ale creierului. După acest episod, mi-am zis că dacă o să am copii, plec din țară că nu vreau să ajungă pe mâna mediocrității cu pretenții elitiste.

Au mai trecut 10 ani după aceea, timp în care radicalismul specific tinereții s-a mai nuanțat, trecusem cu greu și de purgatoriul birocratic ca să pot profesa meseria pe care mi-o doream. Acum aveam și soție și copil, îmi creasem și bula socială în care mă simțeam confortabil. Dar gândul plecării nu mă părăsise, iar motivele nu se mai rezumau la educația copiilor.

Nu am plecat pentru bani, aveam două joburi curățele din care câștigam suficient cât să pun deoparte în fiecare lună, fără să mă uit la prețul afișat la raft sau să aștept vreun black Friday ca să-mi iau ce-mi trebuie. Îndeplineam cu ușurință principiul autoimpus în privința banilor: Să câștig cu un leu mai mult decât am nevoie și să cheltui cu un leu mai puțin decât îmi pot permite.

Stăteam într-o casă mult mai mișto decât mi-aș putea permite aici, mergeam la muncă cu metroul aproape gol, pe contrasens cu șuvoiul corporatist în direcția Pipera, iar oameni mai în vârstă decât mine mi se adresau cu ”Domnu’ Doctor”, ceea ce între noi fie vorba, îmi cam displăcea.

Dar eu voiam în Champions League , nu voiam să fiu eterna speranță din Liga Întâi. Habar n-aveam dacă sunt sau dacă pot ajunge la nivelul de Champions League, îmi era greu să evaluez fără termeni de comparație. Știam că am 35 de ani și că lungisem prea mult perioada de acumulare. Simțeam că nu am suficientă practică, iar perspectiva era ca la 40 sau 45 de ani să fiu la același nivel. Citeam cărțile autorilor din domeniu și vedeam capitole întregi care nu aveau corespondență în practica mea de zi cu zi.  Din interacția cu comunitatea celor care activau în domeniul fertilizării In Vitro, am realizat cât de puțini sunt cei cu care aș putea împărtășii aceleași valori. Îi puteam număra pe degetele de la o mână, incluzându-i pe cei cu care lucram deja. Astfel că nu mi-am pus nicio secundă problema să-mi caut altă clinică în România.

Am primit de curând oferte din România, mult mai bănoase decât am aici, într-o tară în care minimul pe economie este de 10 Euro pe ora de muncă. Mai mulți bani pentru mult mai puțină muncă, la distanță de mers pe jos de acasă. Și cu toate astea am zis ”pas” fără să clipesc.

Pentru că ajuns aici, am realizat de ce unele echipe ajung an de an în Champions League.

Am primit o poziție de Senior în urma interviului. Am fost cumva surprins. Veneam de la o clinică care făcea într-un an bun 100-120 de colectări și ajunsesem la cea mai mare clinică din Irlanda, cu peste 1000 de colectări și 700-800 de crio-embriotransferuri, 10 embriologi în laborator. Eu mă pregătisem să spun cât de bun sunt, cum știu eu să fac și ICSI și vitrificări și că mi-am luat și examenul Eshre cu 75 de puncte în 40 de minute, în loc de 3 ore. Dar pe managerul de laborator îl interesa mai mult ce am făcut înainte, pe partea de cercetare, inclusiv cum aveam grijă de incubația de la ferma de găini ouătoare de unde pornisem și cum aș proceda în diverse situații ipotetice dacă apar probleme.

După 3 luni de muncă am început să înțeleg care era abordarea. Nu l-a interesat absolut deloc cum am lucrat eu în laborator, pentru că aici o luam de la zero. Altă aparatură, alte consumabile, alt micromanipulator, alte proceduri, totul diferit, nu neapărat mai bun. Dar cel mai important, altă organizare.

Primele 3 săptămâni am făcut doar Quality control și observații. Laboratorul începea la 8. Eu la 7 jumate verificam toată aparatura din laborator să funcționeze în parametri normali. Măsurători de gaze și temperaturi, verificări de grafice, verificat generatorul de curent chiar dacă nu a fost nevoie de el în ultimii 4 ani. Verificări peste verificări, chiar dacă absolut totul era monitorizat în paralel de un sistem cu alarmă.

Ceva probleme? Chestii care ar putea să fie dubioase? Etichetam imediat aparatul pentru a fi investigat. Până și eticheta pe care scris ”DO NOT USE” era un document standardizat cu număr de revizie și tot. Apoi chemat mentenanța să-și bată capul cu ele. Managerul de laborator știa absolut tot ce trebuia știut. De la unde găsești o brichetă într-o clădire unde lucrau 60 de nefumători până la cea mai mică improvizație făcută până când vine piesa de schimb de peste mări și țări.

Abia după aceea am început să lucrez și eu ceva. Mai întâi sub supraveghere directă, după aceea sub supraveghere indirectă, toate astea cu material de training, după care evaluarea. Iar evaluarea era făcută  de cel mai bun pe fiecare părticică. Iar când faci un ICSI cu una în spatele tău care are 94% rată de fertilizare în ultimii doi ani, te cam trec fiorii.

După 3 luni în care am fost plimbat prin toate procedurile, consimțămintele, prin toate departamentele și cotloanele, băgat la înaintare cu toți inginerii care se perindau pe acolo, a venit șefu și a zis: ”De azi ești responsabil de echipamente. Oricine are probleme cu echipamnetele, vine la tine. Când nu știi ce să faci, ușa mea e deschisă.”

Unele aspecte mi se păreau exagerate, altele inutile, dar într-un final am înțeles de ce au ales să investească atât de mult în partea asta de controlul calității. Vorbim de mulți, mulți bani. Răspunsul este RESPONSABILITATEA. Da da, chestia aia despre care nu te învață nimeni prin școli, care vine foarte rar din educația de acasă și care pare un concept din ce în ce mai abstract în straturile superioare ale guvernării.

Responsabilitatea trasată oficial, responsabilitatea ca atitudine în muncă, responsabilitate în tot ceea ce faci. Dacă se întâmplă o nefăcută  care nu mai poate fi reparată și în care nu este vorba de eroare umană, managerul răspunde. Cu capul, cu jobul, sau chiar cu libertatea. Dacă e vorba de eroare umană, responsabilitatea este personală, că nu poate nimeni să facă lucrurile în locul tău. Dar și acolo managerul este responsabil pentru activități de diminuare a pagubelor, pentru analiza și determinarea cauzelor, pentru re-instruirea necesară și multe altele. Cum reușește un manager să își asume atâta responsabilitate, iar mai apoi să împartă responsibilitate și altora? Organizare și prevenție.

Cultura românească are carențe mult prea mari în ceea ce privește atât organizarea cât și prevenția. Nu avem prevenție pentru carii, nu avem prevenție pentru sarcinile și avorturile infantile, nu avem prevenție pentru consumul de droguri, nu s-a organizat mai nimic pentru combaterea traficului de carne vie și o țin așa până fac zece mii de caractere. De aici și lipsa de responsabilitate cronicizată la nivel decizional. De câte ori nu ați auzit un politician spunând ” Îmi asum responsabilitatea pentru…”. Îți asumi pe dracu bă! Unu nu și-a dat demisia de onoare, chiar dacă a fost sau nu direct responsabil, puțini sunt plimbați de fațadă pe la o Justiție la fel de responsabilă, iar roata se învârte în gol de ani și ani.

Tot timpul ceilalți sunt de vină. Iar mai nou, oamenii sunt de vină că nu ascultă de toți mediocrii parașutați în funcții unde responsabilitatea ar trebui să fie mai mare decât orice orgoliu hrănit de frustrarea incompetenței. Din aceste cauze, România e pe la coada tuturor clasamentelor și nici nu pare să prindă din urmă vreun tren al salvării. Da, știu, avem cei mai tari olimpici, cei mai hackeri dintre IT-ști, suntem cei mai frumoși și mai inteligenți, dar când tragem linie, ne căcăm în fundul curții.

Nu mă dau expert, nu mă duce mintea să înțeleg de ce se accentuează tendința de a considera oamenii cu certitudini ca fiind mai competenți decât cei ce pun la îndoială, mai ales în funcțiile publice. Dar până când nu vom pune sau alege manageri responsabili, de care să ne rugăm să accepte această responsabilitate, vom bălti în continuare în lâncezeala asta care ne caracterizează mult prea în detaliu: ”Lasă mă, că merge ș-așa”. Acei oameni responsabili există, chiar și în Roamânia, doar că nu și-au anesteziat în așa hal simțul ridicolului încăt să fie pe toate ecranele în prime time. Și nici nu sunt promovați de toate glumele alea care se intitulează site-uri de știri. Ce să-i faci, nu sunt spectaculoși, nu scot porumbei de fiecare dată când cască gura.

Și ce s-a întâmplat ieri la Piatra Neamț, s-a mai întâmplat și acum 10 ani la Giulești, s-a mai întâmplat și acum 5 ani la Colectiv, s-a mai întâmplat în fiecare zi de fapt, doar că nu la fel de spectaculos. Treburi făcute de mântuială, tone de maculatură oficială care să acopere evidențele, cooperativa munca în zadar pentru interese de multe ori mărunte, care să țină lucrurile pe loc, să nu cumva să deranjăm mersul treburilor unor idioți trimiși cu planul de recoltă de la partid sau serviciu. Iar noi ne alegem cu pusul de poze cu lumânări pe facebook și furtună într-un pahar cu apă.

Când am plecat, am zis că mă întorc în doi ani. Mai bun, mai bine pregătit, să schimb, să fac rahatul bici. Dar din doi s-au făcut trei, acum trei jumate și îmi fac planuri pentru următorii cinci. Din principiu nu spun niciodată ”Niciodată”, dar realitatea este că nimic nu mă face să mă grăbesc.